Iuria Ionut

„Posibilitatile de actiune ale administratiei locale nu sunt limitate decât de imaginatia primarului si a oamenilor care-l înconjoara!“ Aceasta sentinta nu este în totalitate adevarata, dar are un sâmbure de adevar. În realitate cadrul legal delimiteaza competentele aparatului legislativ si executiv al administratiei locale, însa spectrul de manifestare al competentelor nu. Nici nu ar avea cum. Legiuitorul ar putea înlocui atunci primarul cu un robot, cu o masina de calcul, care sa ia decizii în functie de scenarii preconfigurate. Acesta este un aspect al ideii avute în vizor.
Un alt aspect vizeaza calitatea vietii oamenilor dintr-o localitate. Factorii sunt multi si multi dintre ei nu pot fi influentati de om. O calitate a vietii mai buna vor avea automat cei care traiesc în zone cu temperatura medie anuala optima, cei care traiesc în zone cu teren fertil sau cei care traiesc în zone bogate în resurse minerale, de exemplu. Dar are si omul un cuvânt de spus. Calitatea vietii este mai buna în zone cu poluare redusa sau în zone în care traficul nu te tine pe sosele mai multe de 20 de minute pentru a parcurge 20 de kilometri. Mai mult, o serie de factori dependenti de om, mai exact dependenti de administratia locala, pot creste calitatea vietii, chiar în zone defavorizate din alte puncte de vedere. Vezi Suedia, Finlanda si Norvegia, iar la polul opus Australia.
Revenind la primul aspect luat în considerare, cel referitor la competentele administratiei, daca ne vom limita la apa si canalizare, un serviciu important de altfel, riscam sa eludam foarte multi alti factori care influenteaza calitatea vietii dintr-o locali-tate. Sa luam de exemplu câteva aspecte marunte, care nu necesita investitii mari si care pot fi rezolvate într-un timp relativ scurt: Câte frizerii sunt în localitatea dumneavoastra, câte ateliere de cizmarie, câte posibilitati de desfacere a produselor agricole, câte evenimente fara manelisti, câte mijloace de a recompensa voluntariatul si implicarea cetatenilor, câte elemente de identitate locala?

Ionut Iuria

Cristina Mîţă

Anul care vine va fi o piatră de hotar pentru aleşii din administraţia locală. În urma alegerilor unii îşi vor continua drumul, în timp ce alţii vor fi nevoiţi să se îndrepte în altă parte.
Alegerile ar putea fi o vreme a recoltei. Cine a semănat, cine a plivit, cine a udat din timp ar putea culege roade bogate. Şi cum până acum rata de schimbare a primarilor a fost relativ mică, avem motive, pe de o parte să credem că şi acum va fi la fel, iar pe de alta să considerăm că avem primari buni. Nu ştiu dacă au fost ani buni, dacă vremea a fost mereu prielnică. Am auzit destul de mulţi primari care nu vor mai candida pentru încă un mandat. Nu mai au energie pentru că, ştim prea bine, uneori jocurile politice şi conflictele fac ca rezultatul votului să nu fie bazat pe merite. Ori, deşi ai frâiele în mână, ai impresia că sunt legate la altă căruţă. Sper ca cei care vor să renunţe să se razgândească. Cel puţin, din cei pe care îi cunosc eu, ar merita, în mod sigur, să continue.
Dincolo de toate aceste aspecte, primarul trebuie să fie primul gospodar din localitate şi să fie înconjurat de cei mai destoinici locuitori. Şi cum Anul Nou le aduce oamenilor gospodari mulţi colindători ce le calcă bătătura, cum am ajuns şi noi la dumneavoastră, dorim să vă urăm, aşa cum spune vechiul şi frumosul Pluguşor:

Cum a dat Dumnezeu an, Holde mândre lui Traian,
Asfel să dea şi la voi Ca s-avem parte şi noi.
Să vă fie casa, casă; Să vă fie masa, masă;
Tot cu mesele întinse Şi făcliile aprinse.
Şi la anul să trăiţi, Să vă găsim înfloriţi,
Ca merii, Ca perii, În mijlocul verii,
Ca toamna cea bogată De toate’ndestulată.   
Noul An să vă aducă sănătate, împliniri şi forţă de muncă! La mulţi ani!

Iuria Ionut

În mod cert toată lumea cunoaşte minunea biblică petrecută la nunta din Cana Galileii când Iisus Hristos  a transformat apa în vin. Căile Domnului sunt ascunse, iar minunea Dumnezeiască nu necesită să fie cercetată. Trebuie să cercetăm însă şi să luăm aminte la „minunile“ pe care le pot face oamenii.
Probabil mulţi dintre dum-neavoastră cunoaşteţi o poveste pe care o ştiu de la un sas din Braşov, pentru că o spun ori de câte ori am ocazia. Am plasat aceată poveste ca motto al celei de-a patra ediţii a FAR-ului. Am prezentat-o în deschiderea plenului FAR şi vreau s-o împărtăşesc şi aici. Mi se pare plină de învăţăminte.
„Se spune că Johannes trebuia să  împlinească 100 de ani. Trăia într-o comunitate în care fusese apreciat, aşa că primarul a propus cetăţenilor să-i facă toţi, împreună, un cadou. S-au gândit, s-au tot gândit şi au hotărât să-i dea un butoi de 100 de litri de vin căruia să-i dea cep la sărbătorirea zilei de naştere a domnului Johannes. Zis şi făcut.
S-a urcat primarul în car şi a mers din poartă în poartă, urmând ca fiecare dintre membrii comunităţii să toarne 1 litru din cel mai bun vin pe care îl au în butoiul cu pricina. A venit ziua lui Johannes, s-au strâns toţi acasă la om şi au dat cep butoiului. I-au pus în pahar şi i-au dat să guste. Când a dat să bea Johannes: în pahar doar apă chioară. Fiecare s-a gândit că dacă el va pune 1 litru de apă nu se va simţi la 99 de litri de vin. Problema este că toţi s-au gândit la fel şi astfel: în loc de 100  de litri de vin s-au strâns 100 de litri de apă chioară. Aşa pot oamenii să transforme vinul, un lichid preţios, în apă chioară. Reforma o facem fiecare dintre noi, având grijă de pătrăţica noastră.

Ionuţ Iuria

Iuria Ionut

Descentralizarea este un transfer de autoritate a statului central către persoanele juridice de drept public locale. Acestea câştigă mai multe sau mai puţine competenţe, în funcţie de gradul de descentralizare, dar se află în continuare sub supravegherea autorităţilor centrale de stat. Descentralizarea presupune, deci, delegarea către comunităţile locale a unor competenţe ce presupun o auto-nomie managerială. Am auzit, de curând, un important om de afaceri care afirma că în România sunt foarte multe taxe şi se plângea de faptul că la noi în ţară autorităţile locale le pot impune. Dar cu ce, Dumnezeu, să manageriezi dacă nu ai bani?
Pentru că descentralizarea în România s-a făcut cu banii la ministere şi competenţele la autorităţile locale.
Din păcate, din partea structurilor asociative nicio reacţie la declaraţie, deşi aceasta a fost făcută pe un post naţional cu audienţă ridicată, în primele trei. La fel se întâmplă şi atunci când un fost umorist, destul de vulgar, emite opinii greu de argumentat referitoare la capacităţile primarilor români de a gestiona o localitate. La fel s-a întâmplat şi când un ministru al învăţământului, tras de urechi de o copilă de 7 ani, debita aceleaşi opinii.
Teama de cuvântul autonomie face ca afacerile locale să fie gestionate de oameni numiţi pe tot felul de filiere şi face ca cei aleşi de cetăţeni să meargă cu jalba în proţap, ploconindu-se la tot felul de foşti, actuali, suspendaţi, provizorii care se mută lesne de la sănătate la educaţie sau de la o regie autonomă la o agenţie, tot aşa de lesne cum se mută de la stânga la dreapta politică.

Ionuţ Iuria

Statistica arată că aproximativ 55% din populaţia ţării trăieşte în mediul rural. Că această populaţie are tradiţii bogate de artă, de tehnică, de viaţă socială, ce trezesc, pe bună dreptate, un mare interes, nu mai e nevoie de demonstrat. A considera că poţi satisface dorinţa oamenilor de a cunoaşte viaţa satului, prin organizarea anumitor spectacole folclorice, prin participarea la anumite serbări populare, este, desigur, o viziune limitată, fiindcă realitatea satului românesc, nu se reduce la manifestări folclorice; este un mediu deosebit de bogat în aspecte de muncă, de viaţă, de artă, pe lîngă care mulţi trecem fără să le observăm. Vă prezentăm idei româneşti despre turismul rural cu o vechime de exact 30 de ani prezentat în România Pitorească nr 3, martie 1972. Fără alte cuvinte. Materialul de faţă este rezultatul unei convorbiri între Constantin Darie (România Pitorească) şi dr. Paul Petrescu, pe atunci Şeful sectorului de istorie a artei şi arhitecturii populare din Institutul de istoria artei al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice.

Varietatea aspectelor de viaţă rurală face posibilă şi o grupare a lor, fie pe provincii istorice, fie pe judeţe, fie chiar pe văile unor ape.  Oamenii au moduri diferite de a-şi construi casa, de a prepare mîncarea, de a dansa. Specialiştii opinează că pot fi identificate în România peste 80 de zone etnografice, în care cultura materială şi spirituală a poporului român şi a naţionalităţilor conlocuitoare îmbracă forme caracteristice. Să ne referim, de pildă, la arhitectura populară. Într-un fel ni se înfăţişează casele de lemn cu etaj din Gorj şi altfel cele de piatră din Haţeg sau Dobrogea. Într-un fel reapare, în peisajul înconjurător acoperişul de şindrilă din Moldova şi în alt fel imensele căciuli de paie din munţii Apuseni. Sau, pentru a trece la domeniul costumului popular, piesele bogate, cusute în fir de aur din cîmpia Banatului spun cu totul altceva privitorului decît cele brodate cu lînă din Ţara Vrancei. Ce să mai vorbesc de domeniul olăriei, spre exemplu, unde diferenţierile ne poartă gîndul înapoi cu secole: una e tradiţia ceramicii de influenţă romană din sud-vestul ţării (Oltenia, Bihor, Banat), alta cea de origină dacică din Moldova.
Pentru a vizita satele româneşti se pot organiza două genuri de sate turistice. În primul caz, locuri bine alese, s-ar construi totul de la început, case, amenajări speciale etc., imprimându-se construcţiilor respective stilul arhitectural specific zonei. Dar mai eficient şi mai atrăgător pare a fi transformarea în sat turistic a unei aşezări deja existente. Asta ar însemna alegerea unui sat reprezentativ pentru arhitectura şi modul său de viaţă , în care s-ar crea condiţii de cazare, de masă pentru turiştii dornici să cunoască un anume specific local.

Discuţiile despre descentralizarea în sistemul public de sănătate trebuie să continue. Aparent s-a spus totul. În realitate, cred că mulţi dintre dumneavoastră îmi veţi da dreptate, nu s-a spus nimic. Concluziile dezbaterilor trec pe la urechile celor din administraţia centrală precum o briză uşoară de vară, în ciuda faptului că pornesc ca un vuiet din gurile, bătute degeaba, ale reprezentanţilor administraţiei locale. Aş vrea să redau realitatea mea în baza a două experienţe avute într-un spital din România, experienţe ce m-au pus în două ipostaze. Pe de o parte în postura de cercetător, iar pe de altă parte în postura de pacient.

Ca pacient am observat că nu s-a grăbit nimeni să mă trateze. Am aşteptat pe holurile unui spital orăşenesc (nu am să-l menţionez, cu atât mai mult cu cât situaţia este generică) aproape o zi întreagă. Nu s-a ocupat nimeni de mine. Mi-a fost uşor să trag concluzia că personalul medical nu este motivat să se implice. Nu este amendat în vreun fel dacă greşeşte, dar nici nu este premiat sau recompensat dacă îşi face treaba. Mai mult, nu era acolo nimeni care să mă reprezinte, pe mine ca cetăţean, în acel spital din România. Să fi fost acolo cineva care să vadă situaţia, să mă vadă pe mine aşteptând şi să ia măsuri.

Din postura de cercetător, prima observaţie a fost lipsa totală de comunicare între departamentele spitalului.
Managerul este numit politic, şefii de departamente la fel, iar cei care i-au propulsat de-a lungul timpului nu făceau parte din aceaşi forma-ţiune politică. Şi deşi legile statului român sunt aceleaşi pentru toţi cetăţenii, fiecare şef de departament are un spectru legislativ „decupat“, la care se raportează. Dialogul este fracturat pentru că „nu le permite legea“. Lipsa unui obiectiv comun asumat: „calitatea serviciului medical în oraşul X“ face din coordonarea eficientă a spitalului o cauză pierdută. La fel se întâmplă cu ideea de calitate a serviciului public de sănătate în orice localitate din România.
Nu mai reiau ideea că managerul spitalului nu este recomandat, adesea (prea des din păcate), de competenţele necesare pentru a ocupa funcţia, ci m-aş apleca mai mult asupra ideii că: în acest moment, oricare ar fi managerul unui spital, va fi mai degrabă orientat să gestioneze spitalul într-un sistem prefi-gurat predispus la risipă în loc să fie orientat de un obiectiv foarte clar: creşterea calităţii serviciilor medicale în localitate.
Managerul cu care am stat de vorbă a spus-o explicit: „în principiu totul este bine şi frumos în afară de faptul că nu avem bani“.
Altfel spus, căile prin care se scurg banii sunt bătătorite. Mai trebuie doar să dea drumul cineva la robinetul cu bani.
De ce spun asta? Pentru că nu i-a întrebat nimeni până acum cât costă sănătatea per pacient. Nu i-a întrebat nimeni dacă întreaga organigramă a spitalului este neacoperită, aşa cum nu i-a întrebat nimeni dacă există disproporţionalităţi mari în distrubuţia fondului de salarii. Pesrpectiva că totul este construit armonios şi mai trebuiesc doar banii este perspectiva unui antreprenor în căutarea unor investitori, nicidecum a unui adminis-trator care gestionează un domeniu în care bugetul este stabilit şi limitat. Locali-tăţile ţării sunt diferite. Sunt necesare, prin urmare politici diferite şi strategii diferite de management a calităţii actului medi-cal. Este nevoie de o descentralizare reală pentru a-i responsabiliza pe gestionarii sănătăţii la nivel local.
Paşi s-au făcut în acest sens, dar rămâne vechea problemă a finanţării actului medical. Şi cum nimeni nu-şi doreşte să vadă transpuse la nivel local aceleaşi căi bătătorite de la nivel central, primarii trebuie să facă primul pas prin evaluarea şi constatarea stării serviciilor medicale la nivelul localităţilor pe care le admi-nistrează, iar apoi să se pună la masă cu toţi factorii care au competenţe în ce priveşte obiectivul: „creşterea calităţii actului medical şi a stării de sănătate a populaţiei de pe raza localităţii X“ şi să elaboreze o strategie privind sănătatea. Astfel vor fi făcut primul pas şi, implicit, posibilă şi descentralizarea financiară, pentru că vor fi demonstrat că pot gestiona sistemul medical local.

Autor: Ramona Roman

WNBR - World Naked Bike Ride sau Plimbă-te în Lume cu Bicicleta Dezbrăcat este o organizaţie internaţională ce promovează mersul cu bicicleta şi face acest lucru cu voluntari care sunt dispuşi să pedaleze în masă, imbrăcămintea fiind un accesoriu opţional. Sunt încurajate participările cât mai îndrăzneţe, nuditatea completă sau parţială este încurajată, dar nu obligatorie. Participanţii încearcă să furnizeze o viziune pentru o „lume mai curată, mai sigură şi cu o atitudine pozitivă faţă de corpul uman“. Codul vestimentar „Bare as you dare“, în traducere „Atât de dezbrăcat cât îndrăzneşti“ face ca WNBR să se distingă foarte clar de alte curse de biciclete.

Abordarea WNBR
Unii activişti pro-biciclete au criticat WNBR pentru banalizarea problemelor legate de dependenţa de petrol, accesul bicicliştilor la drumuri, şi de atitudinea împotriva autoturismelor.
Organizaatorii WNBR au ripostat afirmând că opţiunea de a se distra şi aceea de a informa publicul nu se exclud reciproc.
Ei susţin că prin ocuparaea benzii destinate autoturismelor sau a întregului drum (nu doar a benzii pentru biciclete), prin aruncarea hainelor şi respingerea ruşinii de etalare a organismului, protestează împotriva unui mod de viaţă care ar trebui să fie abandonat. Au observat că îi fac pe oameni să zâmbească şi să să raporteze pozitiv la adresa bicicliştilor, iar acest mod de comunicare face ca schimbul de idei şi conectarea diverselor grupuri sociale să se facă într-o manieră non-ameninţătoare.

Imaginea trupului şi ofensa publică
WNBR a fost criticată deoarece implică participanţi dezbrăcaţi sau la bustul gol.
m Unii dintre cei care se simt ofensaţi de nuditate consideră că aceste manifestări ar trebui să aibă loc în zone desemnate, în afara oraşelor.
m Participanţii susţin că nuditatea non-sexualizată, colorată şi crea-tivă în societăţile reprimante este un mod revigorant de a reaminti oame-nilor de unele libertăţi fundamentale.

Legalitatea nudităţii publice
Atitudinea poliţiei variază în funcţie de legile locale, dar şi în funcţie de aşteptările culturale locale. În unele oraşe poliţia sprijină şi facilitează evenimentul, prin dirijarea circulaţiei (Londra, Brighton şi Portland). În alte cazuri (Ottawa) echipajele de poliţie au încercat să-i oprească pe biciclişti  sau i-au obligat să fie mai decent îmbrăcaţi.

Un precedent de succes, cultural şi legal
Legile privind nuditatea sunt ade-sea vagi şi greu de aplicat. Unele oraşe au restricţii privind nuditatea în zonele publice, iar unele culturi se raportează dur la adresa nudităţii publice. Cu toate acestea, legile, de cele mai multe ori, sunt scrise pentru a descuraja activităţile sexuale de-viante. Când le-a fost cerută opri-rea expunerii indecente în public, activiştii WNBR au cerut: „Opriţi expunere indecentă a emisiilor de carbon.“ În ciuda faptului că majori-tatea evenimentelor WNBR au întâm-pinat probleme culturale şi juridice, astăzi, în din ce în ce mai multe oraşe din lume sunt permise evenimente organizate în zone publice, nu în zonele stabilite sau ghetoizate.